Este bine să deplângem altora amărăciunile noastre?

Nici un principiu nu mi se pare mai lipsit de stil şi mai nedemn faţă de o inimă simţătoare decât: că ar fi o alinare să ai în nenorocire însoţitori sau oameni suferind alături de tine.

Nu ajunge să suferi singur în convingerea că în această lume există la fel de mulţi oameni drepţi şi buni precum noi şi care nu au nici ei mai puţină povară de purtat? Trebuie oare să mărim numărul acestor suferinzi cu orice preţ, forţănd pe alţii să poarte şi povara noastră, fără insă a ne uşura prin aceasta? Căci să nu se spună că ar fi o uşurare să ne delectăm cu suferinţa noastră! Numai pentru unele muieri bătrâne, nu însă şi pentru un bărbat cu minte poate insemna o asemenea palăvrăgeală o alinare.

Am discutat aceasta şi în primul capitol: dacă oare este bine să deplângem altora amărăciunile noastre? Acolo răspunsesem la această întrebare, că doar atât cât ne învaţă înţelepciunea universală şi prudenţa; în relaţia cu prietenii însă, despre care este vorba aici, trebuie să ne impună fineţea simţirii să ascundem situaţia noastră neplăcută pe cât posibil faţă de prietenii care iau cu sensibilitate şi simţire parte la destinul nostru. Eu spun: pe cât posibil; căci pot fi situaţii în care nevoia inimii presate de a se descărca este prea mare iar cerinţele dragi ale prietenului, care ne citeşte necazul pe faţă, sunt prea intense, încât ar deveni o tortură pentru noi sau o jignire pentru aproapele nostru să tăcem în continuare. În restul cazurilor este mai bine să menajăm liniştea prietenului nostru precum şi a noastră.

Se înţelege însă de la sine că nu este vorba aici de acele ocazii, unde sfatul lui şi ajutorul lui ne pot salva. – Ce ar fi prietenia, dacă am tăcea atunci?

***

Traducere din germană din: Adolph Freiherr Knigge: Über den Umgang mit Menschen (Despre relaţiile umane),  Partea a II-a, Capitolul 6: Despre relaţia între prieteni, traducere din germană în româneşte de Silvia I. Zimmermann.

Nu te plânge decât celui care îţi poate da ajutor

Dacă îţi lipseşte ceva, dacă eşti mâhnit, dacă ai ghinion, dacă suferi de lipsuri, dacă nu mai ajung raţiunea, principiile şi voinţa, atunci nu îţi deplânge necazul şi slăbiciunea ta decât celui care îţi poate da ajutor – aftfel însă nici măcar credincioasei soţii!

Puţini ajută, aproape toţi îngreunează povara.

Da! Foarte mulţi fac un pas înapoi, de îndată ce văd că te ocoleşte norocul. Şi odată ce îşi dau seama că ai rămas fără nici un sprijin, că nu ai nici un adăpost, nici unul, care să se intereseze de tine – o! atunci nu mai conta pe nimeni! Cine are curajul să se arate în faţa celorlalţi ca singurul statornic stâlp al celui părăsit de toată lumea? Cine are curajul să rostească: „Cunosc acest om, este prietenul meu, este mai preţios decât voi ţoţi care îl defăimaţi”?

Şi chiar dacă ai găsi unul asemenea, ar fi poate doar un alt drac amărât, însuşi într-o situaţie jalnică, care caută cu disperare să-şi unească soarta cu a ta, mai mult dăunându-ţi decât să-ţi fie de vreun folos.

***

Traducere din germană din: Adolph Freiherr Knigge: Über den Umgang mit Menschen (Despre relaţiile umane), Partea I, Capitolul 1: Observaţii generale şi reguli privind relaţiile umane, traducere din germană în româneşte de Silvia I. Zimmermann.